Lansare de carte: Iubirea, grădina mea Zen, de Ovidiu Stancu

• Curierul Zilei, 14.06.2014

„Chiar azi s-a mai crestat încă un semn, că
pe patul armei îngerului meu
cu siguranţă v-aţi întrebat:
cum vine asta,
înger înarmat?
În lumea asta plină de nevoi
Şi Dumnezeu se-aşteaptă la război!“

Versurile acestea ne aduc aminte de metamorfozele lui Ovidiu din vremea cînd şi zeii erau abordabili şi acceptau să defileze în epopei, satire, ode, elegii, tragedii, sau comedii. Dar Ovidiu despre care vorbim nu s-a aflat în graţiile împăratului August, nu a scormonit în treburile erotice ale şefului statului, nu a fost exilat de preşedinte sau de premier pe ţărmul sălbatic de mare în Satrapia lui Mazăre, nu s-a născut şi nu a copilărit în umbră Forumului din Cetatea Eternă, nu a fost încununat cu cununa de lauri, nu a fost sponsorizat de Mecaena, nu a fost contemporan cu Virgiliu şi Horaţiu. S-a mulţumit să se răsfeţe în compania Dianei şi a lui Badiu, literaţi locali, care au prezentat această carte în mod elogios şi au tipărit-o în condiţii excelente. Şi s-a mulţumit cu cetăţenia oraşului sau natal.
Astfel stînd lucrurile, nu poate fi bănuit că s-a cantonat în literatura antică nici pe vremea lui Sofocle sau Euripide, Aristofan, Anacreon. Nici măcar pe vestita insulă a poetei Sapho.

Nouă ne este prezentat drept poet romantic cu afirmaţia unui citat din Novallis potrivit pentru secolul al XIX-lea, dar ca toate curentele literare trecute în eternitate, romantismul rar mai deschide cîte-un ochi obosit.
Peste Ovidiu al nostru a trecut postmodernismul, cu optzecismul, nouazecismul, trece trimiismul. Cum să rămînă în renaştere, în baroc, în rococo, în clasicism, în romantism, în iluminism, în parnasianism, în simbolism, în modernism, în altceva?
El nu este un scriitor profesionist, care să se fi adăpat la toate şcolile literare. Iar amatorii aceştia au avantajul de a nu retrăi experienţe cunoscute, de a nu consuma metodele stabilite în diferite momente, de a nu ţine seama de scheme şi canoane, oricare ar fi ele. Ei sînt liberi ca păsările cerului să zboare peste munţi, peste prăpăstii, peste valuri, peste piscuri şi abisuri. Sau peste valori constituite.
Ovidiu Stancu, în exil de bună voie la Piteşti. Nu-i interesează încadrările şi clasamentele. Ei scriu pentru acei cititori care nici ei nu caută alfabetizări estetice. Preţuirea creaţiei, place sau nu place. Produce sau nu produce emoţii, ci întrebări în conştiinţe…
Poezie de iubire: „Într-un univers paralel / femeia în rochie roşie / îmi bîntuie visele / îmi bîntuie nopţile / îmi bîntuie zilele / îmi bîntuie sufletul / cu mersul sau de felină / sălbatică / cu picioarele sale / lungi, mai lungi şi mai lungi / cu braţele că două gîturi de lebădă, / şi tot atît de albe/ femeia în rochie roşie / mă priveşte continuu / cu ochii săi de azur…“ .
„Cu braţele ca două gîturi de lebădă“ nu-i aşa că ne aduce aminte de poema biblică „Cîntarea Cîntărilor“?
Şi puterea cuvîntului? Mister încă nedezghiocat nici de marii poeţi: „Prins sînt în mrejele de cuvinte / spre care mă aplec evlavios / precum măicuţele se-apleacă pe morminte, / …“.
Metafore şi alte metafore ca-n multe curente literare, ca-n poezia populară, dacă vreţi: „lacrimile mele se prefac în oglinzi / care, vremelnic, se încarcă de stele, alergăm veşnic prin lumi paralele…“.
Iată, deci, şi teamă fără panică de capriciile destinului.
Nu lipsesc nici angoasele: „dezamăgirea / da tîrcoale / prin Grădina Raiului / mascată în lacrimi de îndrăgostit“. Dar nu ajung niciodată până la disperare.
Şi una din întrebările fundamentale ale fiinţei umane: „Ce-i iubirea? mă-ntrebai în fiecare zi… / iubirea este izvorul sufletului Domnului / este ceea ce simţea Cristos faţă de noi / şi e ceea ce ne face să fim oameni, încălzindu-ne inimile“.
Dar poate poetul să rămînă fără iubire? Există măcar unul în univers sărăcit într-atît? „Ieşi afară din mine, te rog / te simt ca o furnicătura imensă / ce-mi place din coloană / şi întinde pe toată autostrada / sufletului meu…“.
Nu lipseşte ieşirea din spaţiul domestic, din ograda poetică, din alcovul superb, dar închis. „Am călătorit amîndoi pe Luna, / înlănţuiţi în ceţuri, / nu ne despărţeau nici ploi / nici furtuni / nici gînduri negre, / eram Unul şi Una / şi aşteptam sfîrşitul Lumii / prezis de mayasii / de pe partea să întunecată, / surprinzător pentru noi era / că nu simţeam nimic / doar armonii de sunet şi culoare / ne biciuiau simţurile…“.
Şi iarăşi întoarcerea în spaţiul cotidian care devine mirific. „Miroseam a salcîm / miroseam a gutuie(…) te gustam uneori, / erai dulce-amăruie…“.
Poezie de amator? Poezie de profesionist? Mai contează? Citiţi-o şi vă pronunţaţi!